TEODORA LAZAR
Pagina dedicata creatiei literare a copiilor 8-16 ani
(Vineri, 24 februarie 2010, a fost lansat la Centrul Cultural “Reduta” primul Cenaclu Literar online din lume. Din acel moment lucrarile prezentate in Cenaclu sunt publice si pot fi accesate atat de membrii Cenaclului, cat si de publicul larg. Comentariile ne vor ajuta sa ne evaluam periodic si sa ne perfectionam uneltele de lucru. Competitia va fi europeana si globala, conectandu-ne la partenerii nostri de pretutindeni, prin traduceri, dezbateri si prin emotii, ganduri si intrebari.)
La început a fost Cuvântul. Prin Cuvânt s-au făcut toate: cerul înstelat şi întinsa mare, munţii împăduriţi şi câmpia înflorită. Prin cuvânt s-a făcut lumină şi omul cu suflet luminat, capabil să audă, să vadă, să simtă, să înţeleagă frumuseţea a tot ceea ce ne înconjoară.
Apoi, asupra acestor minunăţii s-a abătutut Potopul. Din cer au curs şiroaie nesfârşite de apă, distrugând totul în calea lor... Însă Lumina a îzbândit şi totul a căpătat o nouă strălucire: lumina de pe cireaşă, cea de pe portocală sau de pe păpădie sau de pe frunză sau strugure sau afină... Toate aceste mănunchiuri de lumină s-au strâns laolaltă şi au ţâşnit spre cer sub forma unui brâu multicolor numit curcubeu. Dar Cuvântul atotputernic a restabilit ordinea în lume şi a trimis curcubeul pe pământ, sub forma unui legământ, menit să aducă pace şi bucurie oamenilor. Aşa s-au ivit ele, culorile... Pe cea care semăna cu focul au numit-o roşu. Pe cea cunoscută privirii din florile de primăvară şi din cerul la apus au numit-o orange. Pe cea a soarelui strălucitor de vară au denumit-o galben. Pe aceea a frunzelor copacilor din timpul verii şi a ierbii crude au numit-o verde. Au recunoscut-o şi pe aceea a mării liniştite şi a strugurilor gata să se coacă – albastru. Pe cea a afinelor tinere şi a florilor de liliac au numit-o violet...
Astfel lumea a devenit un tablou multicolor, care desfată sufletul şi ochiul privitorului. E o lume minunată în care florile se răsfaţă în dulcea adiere a vântului, fructele se coc în blânda căldură a soarelui, marea murmură poveşti, apele duc dor-călător. Iar omul se bucură admirând frumeseţea şi gingăşia şi cântul şi culoarea...
Pădurea în culori
Dintr-un colţ de cer, soarele, mai îndrazneţ parcă astăzi, îşi strecoară câteva raze printre norii încă cenuşii ai sfârşitului de iarnă. În alt colţ de cer, aceeaşi nori, se cerneau peste pădurea de pe deal.
În pădurea cea tăcută soarele îşi strecoară razele printre crengile lungi ale copacilor ce formează o plasă aproape imposibil de pătruns şi lumina caldă a soarelui dă o sclipire de cristal pădurii.
Tăcută şi părăsită, însă plină de gândurile şi dorul celor care au trecut pe acolo, pădurea a rămas ca un peisaj alb-negru. E tristă şi fără de culoare, fără muzica cristalină şi râsete de copii. Copacii bătrâni îşi pleacă crengile golaşe spre pământ, iarba nu îndrazneşte să tresară şi nici florile gingaşe ce bucurau odinioară pădurea. Totu-i o schiţă în creion. După iarna cea crudă, piticii primaverii au sosit în grabă şi, cu pensulele lor fermecate, au dat culoare ierbii mărunte, florilor gingaşe, au adus podoabe noi copacilor şi au umplut aerul de mireasma dulce a mugurilor.
Totul părea minunat. Dar, parcă mai lipsea ceva. Pictorul cu penelu-i fermecat, a uitat un detaliu: pădurea. Ea a rămas amorţită sub suflarea de gheaţă a iernii.
Însă, după ce soarele îşi reluă locul pe bolta senină, trimise ghioceii sa împânzească locul şi fluturaşii să verse puţin din magia de culori a primăverii.
După ce fluturii au intrat în pădure totul a început să prindă viaţă. Prin iarba deasa, ghioceii şi brânduşele încingeau dansuri, mişcându-şi rochiţele colorate, copacii se treziră dintr-un somn lung, iar izvorul susura vesel.
Culorile vii se revărsau de pe paleta pictorului ce n-a uitat de această dată verdele crud al pădurii.
