Ioana Hodor ...Dacă aş fi hanoracul tău. Aş sta minim 6 ore nenorocite pe un fund de ghiozdan, printre reviste, chibrituri şi bileţele de dragoste netrimise. Aş sta amorţit şi pleoştit în întunericul din micul meu univers şi aş încerca să îmi reamintesc cum a fost ziua de ieri,când eram pe tine şi priveam cu ochi mari lumea de afară. Ceea ce nu îmi place la tine e că mă scoţi doar seara spre noapte, atunci când luminile sunt aprinse. Nu am văzut un răsărit sau un apus de soare în viaţa mea. Şi nu , nu se pune data aia când ai adormit pe burtă pe plajă.Atunci nu am văzut decât nisipul. Aş avea multe să îţi reproşez, că nu mă tratezi cum se cuvine. Dar în primul rând, aş vorbi singur pentru că tu tot faci ce vrei, şi în al doilea rând, nici măcar nu am drepturi. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Sau cine sunt eu. Ştiu doar că mă cheamă Circa Classic şi că m-am născut în America. Şi că tu m-ai cumpărat doar pentru că mă cheamă Circa. Tu îţi dai seama cum mă simt eu? Ce-ar fi, băi ţărane, dacă maică-ta te-ar fi ales după nume? Sau după faţă? Ăăăă, copilul ăsta nu poate fi al meu, e prea urât, nu îl vreau. Mda. De parcă îţi pasă ţie. Ştii, chiar începe să îmi placă de tine . Aşa, pă bune, nu doar de feşăn. Ieri ai vărsat iar bere pe mine. Direct în mes yeux. Ce-i, bă, nu ştii ce înseamnă ? Asta e, fraierii rămân fraieri. Aşa. Hai supără-te pe mine şi pe uşuratica aia a ta care te-a părăsit pentru altul, ăla care îi dă mai mulţi bani decât îi dai tu atenţie. Hai bagă-mă la răzătoare şi spune , spune că e doar vina mea, că mă arunci, că o să ajung să dorm pe pieptul aurolacului de la gunoi, pe undeva prin iarbă sau pe sub balcoane. Auăleu. Ce faci bă , nu ţi-s boii acasă? Auzi, dar ce ai de gând să faci cu foarfeca aia ? Bă.. băă băiatule, tu glumeşti. STAI DEPARTE. Băăăă ăăăă ăăă .... A băgat rapid bucăţelele de hanorac în maşina de spălat. Simţea că nu mai poate. Că ceva din cârpa aia îl posedă. Scoate tot răul din el. Stă pe maşina de spălat şi ascultă o melodie de la radio. Dă din picioare, doar-doar o mai trece timpul. Ce se întâmplă cu el, de a început să creadă în voci şi hanorace ? O întrebare îi stă pe limbă de mult timp. Şi nu are cui să o adreseze, pentru că e una din ACELE întrebări pe care le puteai pune odată persoanei respective şi acum nu mai poţi. „ Alo, iubita, unde eşti?...bine, te aştept. Să te grăbeşti. Cum de ce? Mi-e dor de tine ,de-aia. Te iubesc.” . Acum nici măcar nu mai ştie numărul ei. Nici măcar nu o mai are în telefon. De când şi-a spălat hanoracul, ca să nu mai aibă parfumul ei pe el, parcă şi-a spălat minţile, zău aşa. Şi-a aruncat chitara, şi-a vândut maşina, şi-a luat carnet verde şi a ajuns să spele haine şi să se joace cu foarfeca. Se dă jos sărind de pe maşina de spălat şi îşi ia scăunelul lui mic de lemn. Stă 5 minute pe el apoi îl dă mai încolo ca să poată sta turceşte, aşa cum stă mereu când ceva nu e bine. Stă turceşte şi priveşte ca un tălâmb cum maşina spală hanoracul. Şi se învârte, se învârte, se învârte... Şi atunci rememorează pentru ultima dată toate clipele în care ei doi au fost doar unul. Toate serile râsetele plimbările prietenii ceaiul scrisorile cinematograful zilele lor poiana pârtia ciocolata caldă lanul de grâu marea ei doi plajă nisipul din glugă ea şi el noaptea ea şi el ziua ea mereu ea tot timpul ea făceau ce vroia ea mereu ea de ce ea unde e ea amintirile unde sunt unde e banca din parc unde e melodia lor unde e dansul pe mijlocul şoselei armonia graţia fericirea echilibrul universului unde sunt toţi peştii din acvariul lor de ce au murit de ce zac acolo şi se uită la ei cu gurile deschise şi cer apă scuze nu mai avem decât cianură nu mai avem decât o moarte încă o moarte după ce l-a omorât de mii de ori cu minciuni vise şi iluzii. Oare ... ? oare în ce aşternut străin doarme ea oare hanoracul cui îl poartă oare şi ăla o să îşi ciopârţească hanoracul după ce va pleca ea oare are măcar un hanorac sau îi dă un sacou din ăla scump de firmă are a văzut lumea oare are acelaşi număr pe care nu şi-l poate aminti oare o va mai vedea oare plânge după el oare îi pare rău puţin de tot? Dar dacă. ... dar dacă ar căuta toată lumea şi mai departe ca să o găsească şi să o mai privească o dată să fugă spre ea şi să o sărute apoi să fugă înapoi pe cele o mie de trepte de suferinţă pe care le-a urcat pentru ea să fugă spre uşa pe care ea a ieşit atunci când a plecat să fugă spre acel el pe care nu vrea să îl vadă niciodată dar există; dar dacă şi-ar risca întreaga sa existenţă ca să mai audă odată acele două cuvinte magice care l-au făcut să ia foc şi să se stingă brusc şi apoi să ardă iar să fie ca focul pe apă acele două cuvinte pe care ea le spunea mereu le şoptea alături de cafeaua de dimineaţă în loc de zahăr le spunea ziua în loc de „ nu pot” le dăruia seara atunci când timpul le permitea cuvintele alea două care l-au făcut să îşi piardă capul şi tot restul corpului odată cu el acea mică dar perfectă parte şi esenţa unei poveşti de dragoste care începe şi se termină mereu cu un te iubesc. Scoate bucăţile de hanorac din maşină şi le miroase. Imposibil. Încă miroase a ea. Nu. Se gândeşte că poate e de la el, aşa că face un duş lung şi fierbinte. În timp ce se înfăşoară cu prosopul , se întreabă de ce încă mai face asta şi de ce nu umblă pur şi simplu gol, doar acum nu mai e ea în casa lui şi nu ar fi lipsă de respect.Nu are cum să fie lipsă de respect, din moment ce e mai întâi lipsă de persoane faţă de care să arăţi lipsă de respect. Trece pe lângă dormitor, se duce în sufragerie şi porneşte muzica. The Fray- How to save a life. Încă miroase a ea. Se gândeşte că în curând va trebui să se mute ca să scape. Şi e din ce în ce mai puternic. Muzica îl prinde într-o frenezie şi simte nevoia să ia chitara (pe care nu o mai are) şi să cânte. Deschide dulapul şi trage afară pantalonii lui scurţi, cu care se şi se îmbracă.. Se duce în dormitor şi adoarme cu lumina aprinsă pentru că ştie cât de frică îi era ei de întuneric. Visează. Dar nu ştie dacă e frumos sau e urât. Şi parcă şi simte , o simte pe ea pe pieptul său, muşcându-l de ureche... AU ! a durut. Cât de real poate fi, aproape că o imită la perfecţie. Şi cum îl gâdila mereu pe gât cu degetele... râde.„ Mă gâdilă! ” - A da? Şi ce o să îmi faci ? - Ce glumă bună. Hm. Ce a avansat tehnologia asta. Cred că nu trebuia să iau pastilele alea înainte de culcare. Încep să aiurez şi mai rău ca înainte. - Haide. Nu te preface. Trezeşte-te. Trebuie să vorbim. Deschide ochii. Acum ştia de unde vine mirosul puternic de parfum. Era ea. Ea şi zâmbetul ei de dimineaţă . Se duse în sufragerie şi se aşeză pe fotoliul pe care nu a mai stat de când a plecat ea. Vorbele „ trebuie să vorbim ” nu prea aveau nicio însemătate acum pentru el. Era aici. Ea. Era acolo, cu el. - Ascultă. Nu am venit decât să îmi iau nişte lucruri. - Cum ai intrat ? - Am cheia de rezervă, ai uitat ? - A. Da. Ce vrei să iei ? (degeaba îşi repeta „boule” în gând, nu îl ajuta) - Păi...Nu ştiu. Am venit să verific dacă mai am ceva de luat. Tu cum eşti ? Eşti ...bine ? - Păi ... - Nu. - Mda. - Spune-mi. Ce vrei să fac eu acum ? - Nu ştiu. Nimic. - Haide. Nu mai suntem copii. Dacă ai fi putut să îmi ceri o favoare, ce mi-ai cere ? - SĂ DISPARI DRACULUI DIN VIAŢA MEA. SĂ NU TE MAI ÎNTORCI NICIODATĂ ŞI SĂ ÎŢI SCHIMBI NENOROCITUL ĂLA DE PARFUM CARE MI-A SUCIT MIE MINŢILE ŞI M-A FĂCUT SĂ ÎMI TAI HANORACUL PREFERAT ! - Vrei să plec ? Se ridică furioasă de pe canapea. Îl fulgeră cu privirea. Se uită urât la el. Îl înjură. Bătu din picioare şi ţipă. Apoi începu să râdă isteric şi se prăbuşi pe canapea. În tot acest timp, el stătea încordat în picioare şi privea în gol. - Ştii că azi facem exact 13 ani de când suntem împreună ? Ce ironie, nu ? - Mda. Sigur. Ce ironie, spuse el subţiind îngrozitor de mult vocea. - Auzi, tu mă ironizezi pe mine ? - Ce te face să spui asta, păpuşă ? Până la urmă, nu eu dau buzna în casa ta urlând şi făcând ca un tren deraiat. - Bine. Am plecat. Adieu. Ieşi furtunos din sufragerie în timp ce îşi puse geanta pe umăr. Nu privea în spate, deci asta înseamnă că era hotărâtă să plece. Nici măcar nu închise uşa după ea, ci o lăsă aşa, suspendată, larg deschisă. Şi atunci este momentul în care lui îi sună un clopoţel în minte. Undeva pe un panou mare din creier stă scris cu marker permanent ,alb pe negru : „O pierzi, bă fraiere, şi e pentru totdeauna !”. - SOPHIE !!!!!! O ia la goană pe scări în jos. Iese din casă şi o vede cum trece strada. O urmăreşte cum se aşază la unul dintre cei trei stâlpi -de la unul dintre miile de locuri ale lor-, cu capul între genunchi. Ştie că plânge pentru că simte asta. Şi atunci îi vine o idee genială. Traversează strada în capătul opus părţii pe unde a trecut ea. Se duce la beţivul din colţ, care era mereu acolo, şi îi şuşoteşte ceva la ureche. Omului i se deschid brusc ochii. Se ridică greoi în picioare şi ia hârtia pe care i-o înmânează el împreună cu bacnota verde şi gustoasă de 100 de euro. -Don’şoară, scuzaţi deranjul .. - Nu, Pierre, azi nu am ! Lasă-mă-n pace ! - Ei bine, atunci am eu ceva pentru mătăluţă. - Quoi ? Mon dieu, cum am ajuns ! - Cucoană, vrei să iei răvaşul şi să taci ? - B..bbb...bine, spuse ea şi ridică faţa-i plânsă către cerşetor. „Sophie. Mon amour pour toi n’a été jamais si fort comme est maintentant. Je t’aime. Sans toi je suis totalement perdu. Je te prie, Sophie. Ne me quittes pas. PS: Doar întoarce-te. ” - Cum adică să mă.... - Te iubesc. - Să ştii că nu merge aşa ! Crezi că dacă ai învăţat acolo puţină franceză, gata, m-ai dat gata prin nişte cuvinte de scriitor mediocru? Da’ cine te crezi tu, mă, să vii şi să... şi eu te iubesc. În concluzie, dacă toată tevatura asta n-ar fi fost provocată de mine (în combinaţie cu parfumul fetei ăleia) aş fi mândru de mine – sau cel puţin de bucăţile care au mai rămas – că am asistat la aşa ceva. Probabil că aş fi primul hanorac ciopârţit din lume care apare într-o poveste de dragoste.
sâmbătă, 27 martie 2010
Dacă aş fi un hanorac...
Vă propunem un talent:
Ioana Hodor ...Dacă aş fi hanoracul tău. Aş sta minim 6 ore nenorocite pe un fund de ghiozdan, printre reviste, chibrituri şi bileţele de dragoste netrimise. Aş sta amorţit şi pleoştit în întunericul din micul meu univers şi aş încerca să îmi reamintesc cum a fost ziua de ieri,când eram pe tine şi priveam cu ochi mari lumea de afară. Ceea ce nu îmi place la tine e că mă scoţi doar seara spre noapte, atunci când luminile sunt aprinse. Nu am văzut un răsărit sau un apus de soare în viaţa mea. Şi nu , nu se pune data aia când ai adormit pe burtă pe plajă.Atunci nu am văzut decât nisipul. Aş avea multe să îţi reproşez, că nu mă tratezi cum se cuvine. Dar în primul rând, aş vorbi singur pentru că tu tot faci ce vrei, şi în al doilea rând, nici măcar nu am drepturi. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Sau cine sunt eu. Ştiu doar că mă cheamă Circa Classic şi că m-am născut în America. Şi că tu m-ai cumpărat doar pentru că mă cheamă Circa. Tu îţi dai seama cum mă simt eu? Ce-ar fi, băi ţărane, dacă maică-ta te-ar fi ales după nume? Sau după faţă? Ăăăă, copilul ăsta nu poate fi al meu, e prea urât, nu îl vreau. Mda. De parcă îţi pasă ţie. Ştii, chiar începe să îmi placă de tine . Aşa, pă bune, nu doar de feşăn. Ieri ai vărsat iar bere pe mine. Direct în mes yeux. Ce-i, bă, nu ştii ce înseamnă ? Asta e, fraierii rămân fraieri. Aşa. Hai supără-te pe mine şi pe uşuratica aia a ta care te-a părăsit pentru altul, ăla care îi dă mai mulţi bani decât îi dai tu atenţie. Hai bagă-mă la răzătoare şi spune , spune că e doar vina mea, că mă arunci, că o să ajung să dorm pe pieptul aurolacului de la gunoi, pe undeva prin iarbă sau pe sub balcoane. Auăleu. Ce faci bă , nu ţi-s boii acasă? Auzi, dar ce ai de gând să faci cu foarfeca aia ? Bă.. băă băiatule, tu glumeşti. STAI DEPARTE. Băăăă ăăăă ăăă .... A băgat rapid bucăţelele de hanorac în maşina de spălat. Simţea că nu mai poate. Că ceva din cârpa aia îl posedă. Scoate tot răul din el. Stă pe maşina de spălat şi ascultă o melodie de la radio. Dă din picioare, doar-doar o mai trece timpul. Ce se întâmplă cu el, de a început să creadă în voci şi hanorace ? O întrebare îi stă pe limbă de mult timp. Şi nu are cui să o adreseze, pentru că e una din ACELE întrebări pe care le puteai pune odată persoanei respective şi acum nu mai poţi. „ Alo, iubita, unde eşti?...bine, te aştept. Să te grăbeşti. Cum de ce? Mi-e dor de tine ,de-aia. Te iubesc.” . Acum nici măcar nu mai ştie numărul ei. Nici măcar nu o mai are în telefon. De când şi-a spălat hanoracul, ca să nu mai aibă parfumul ei pe el, parcă şi-a spălat minţile, zău aşa. Şi-a aruncat chitara, şi-a vândut maşina, şi-a luat carnet verde şi a ajuns să spele haine şi să se joace cu foarfeca. Se dă jos sărind de pe maşina de spălat şi îşi ia scăunelul lui mic de lemn. Stă 5 minute pe el apoi îl dă mai încolo ca să poată sta turceşte, aşa cum stă mereu când ceva nu e bine. Stă turceşte şi priveşte ca un tălâmb cum maşina spală hanoracul. Şi se învârte, se învârte, se învârte... Şi atunci rememorează pentru ultima dată toate clipele în care ei doi au fost doar unul. Toate serile râsetele plimbările prietenii ceaiul scrisorile cinematograful zilele lor poiana pârtia ciocolata caldă lanul de grâu marea ei doi plajă nisipul din glugă ea şi el noaptea ea şi el ziua ea mereu ea tot timpul ea făceau ce vroia ea mereu ea de ce ea unde e ea amintirile unde sunt unde e banca din parc unde e melodia lor unde e dansul pe mijlocul şoselei armonia graţia fericirea echilibrul universului unde sunt toţi peştii din acvariul lor de ce au murit de ce zac acolo şi se uită la ei cu gurile deschise şi cer apă scuze nu mai avem decât cianură nu mai avem decât o moarte încă o moarte după ce l-a omorât de mii de ori cu minciuni vise şi iluzii. Oare ... ? oare în ce aşternut străin doarme ea oare hanoracul cui îl poartă oare şi ăla o să îşi ciopârţească hanoracul după ce va pleca ea oare are măcar un hanorac sau îi dă un sacou din ăla scump de firmă are a văzut lumea oare are acelaşi număr pe care nu şi-l poate aminti oare o va mai vedea oare plânge după el oare îi pare rău puţin de tot? Dar dacă. ... dar dacă ar căuta toată lumea şi mai departe ca să o găsească şi să o mai privească o dată să fugă spre ea şi să o sărute apoi să fugă înapoi pe cele o mie de trepte de suferinţă pe care le-a urcat pentru ea să fugă spre uşa pe care ea a ieşit atunci când a plecat să fugă spre acel el pe care nu vrea să îl vadă niciodată dar există; dar dacă şi-ar risca întreaga sa existenţă ca să mai audă odată acele două cuvinte magice care l-au făcut să ia foc şi să se stingă brusc şi apoi să ardă iar să fie ca focul pe apă acele două cuvinte pe care ea le spunea mereu le şoptea alături de cafeaua de dimineaţă în loc de zahăr le spunea ziua în loc de „ nu pot” le dăruia seara atunci când timpul le permitea cuvintele alea două care l-au făcut să îşi piardă capul şi tot restul corpului odată cu el acea mică dar perfectă parte şi esenţa unei poveşti de dragoste care începe şi se termină mereu cu un te iubesc. Scoate bucăţile de hanorac din maşină şi le miroase. Imposibil. Încă miroase a ea. Nu. Se gândeşte că poate e de la el, aşa că face un duş lung şi fierbinte. În timp ce se înfăşoară cu prosopul , se întreabă de ce încă mai face asta şi de ce nu umblă pur şi simplu gol, doar acum nu mai e ea în casa lui şi nu ar fi lipsă de respect.Nu are cum să fie lipsă de respect, din moment ce e mai întâi lipsă de persoane faţă de care să arăţi lipsă de respect. Trece pe lângă dormitor, se duce în sufragerie şi porneşte muzica. The Fray- How to save a life. Încă miroase a ea. Se gândeşte că în curând va trebui să se mute ca să scape. Şi e din ce în ce mai puternic. Muzica îl prinde într-o frenezie şi simte nevoia să ia chitara (pe care nu o mai are) şi să cânte. Deschide dulapul şi trage afară pantalonii lui scurţi, cu care se şi se îmbracă.. Se duce în dormitor şi adoarme cu lumina aprinsă pentru că ştie cât de frică îi era ei de întuneric. Visează. Dar nu ştie dacă e frumos sau e urât. Şi parcă şi simte , o simte pe ea pe pieptul său, muşcându-l de ureche... AU ! a durut. Cât de real poate fi, aproape că o imită la perfecţie. Şi cum îl gâdila mereu pe gât cu degetele... râde.„ Mă gâdilă! ” - A da? Şi ce o să îmi faci ? - Ce glumă bună. Hm. Ce a avansat tehnologia asta. Cred că nu trebuia să iau pastilele alea înainte de culcare. Încep să aiurez şi mai rău ca înainte. - Haide. Nu te preface. Trezeşte-te. Trebuie să vorbim. Deschide ochii. Acum ştia de unde vine mirosul puternic de parfum. Era ea. Ea şi zâmbetul ei de dimineaţă . Se duse în sufragerie şi se aşeză pe fotoliul pe care nu a mai stat de când a plecat ea. Vorbele „ trebuie să vorbim ” nu prea aveau nicio însemătate acum pentru el. Era aici. Ea. Era acolo, cu el. - Ascultă. Nu am venit decât să îmi iau nişte lucruri. - Cum ai intrat ? - Am cheia de rezervă, ai uitat ? - A. Da. Ce vrei să iei ? (degeaba îşi repeta „boule” în gând, nu îl ajuta) - Păi...Nu ştiu. Am venit să verific dacă mai am ceva de luat. Tu cum eşti ? Eşti ...bine ? - Păi ... - Nu. - Mda. - Spune-mi. Ce vrei să fac eu acum ? - Nu ştiu. Nimic. - Haide. Nu mai suntem copii. Dacă ai fi putut să îmi ceri o favoare, ce mi-ai cere ? - SĂ DISPARI DRACULUI DIN VIAŢA MEA. SĂ NU TE MAI ÎNTORCI NICIODATĂ ŞI SĂ ÎŢI SCHIMBI NENOROCITUL ĂLA DE PARFUM CARE MI-A SUCIT MIE MINŢILE ŞI M-A FĂCUT SĂ ÎMI TAI HANORACUL PREFERAT ! - Vrei să plec ? Se ridică furioasă de pe canapea. Îl fulgeră cu privirea. Se uită urât la el. Îl înjură. Bătu din picioare şi ţipă. Apoi începu să râdă isteric şi se prăbuşi pe canapea. În tot acest timp, el stătea încordat în picioare şi privea în gol. - Ştii că azi facem exact 13 ani de când suntem împreună ? Ce ironie, nu ? - Mda. Sigur. Ce ironie, spuse el subţiind îngrozitor de mult vocea. - Auzi, tu mă ironizezi pe mine ? - Ce te face să spui asta, păpuşă ? Până la urmă, nu eu dau buzna în casa ta urlând şi făcând ca un tren deraiat. - Bine. Am plecat. Adieu. Ieşi furtunos din sufragerie în timp ce îşi puse geanta pe umăr. Nu privea în spate, deci asta înseamnă că era hotărâtă să plece. Nici măcar nu închise uşa după ea, ci o lăsă aşa, suspendată, larg deschisă. Şi atunci este momentul în care lui îi sună un clopoţel în minte. Undeva pe un panou mare din creier stă scris cu marker permanent ,alb pe negru : „O pierzi, bă fraiere, şi e pentru totdeauna !”. - SOPHIE !!!!!! O ia la goană pe scări în jos. Iese din casă şi o vede cum trece strada. O urmăreşte cum se aşază la unul dintre cei trei stâlpi -de la unul dintre miile de locuri ale lor-, cu capul între genunchi. Ştie că plânge pentru că simte asta. Şi atunci îi vine o idee genială. Traversează strada în capătul opus părţii pe unde a trecut ea. Se duce la beţivul din colţ, care era mereu acolo, şi îi şuşoteşte ceva la ureche. Omului i se deschid brusc ochii. Se ridică greoi în picioare şi ia hârtia pe care i-o înmânează el împreună cu bacnota verde şi gustoasă de 100 de euro. -Don’şoară, scuzaţi deranjul .. - Nu, Pierre, azi nu am ! Lasă-mă-n pace ! - Ei bine, atunci am eu ceva pentru mătăluţă. - Quoi ? Mon dieu, cum am ajuns ! - Cucoană, vrei să iei răvaşul şi să taci ? - B..bbb...bine, spuse ea şi ridică faţa-i plânsă către cerşetor. „Sophie. Mon amour pour toi n’a été jamais si fort comme est maintentant. Je t’aime. Sans toi je suis totalement perdu. Je te prie, Sophie. Ne me quittes pas. PS: Doar întoarce-te. ” - Cum adică să mă.... - Te iubesc. - Să ştii că nu merge aşa ! Crezi că dacă ai învăţat acolo puţină franceză, gata, m-ai dat gata prin nişte cuvinte de scriitor mediocru? Da’ cine te crezi tu, mă, să vii şi să... şi eu te iubesc. În concluzie, dacă toată tevatura asta n-ar fi fost provocată de mine (în combinaţie cu parfumul fetei ăleia) aş fi mândru de mine – sau cel puţin de bucăţile care au mai rămas – că am asistat la aşa ceva. Probabil că aş fi primul hanorac ciopârţit din lume care apare într-o poveste de dragoste.
Ioana Hodor ...Dacă aş fi hanoracul tău. Aş sta minim 6 ore nenorocite pe un fund de ghiozdan, printre reviste, chibrituri şi bileţele de dragoste netrimise. Aş sta amorţit şi pleoştit în întunericul din micul meu univers şi aş încerca să îmi reamintesc cum a fost ziua de ieri,când eram pe tine şi priveam cu ochi mari lumea de afară. Ceea ce nu îmi place la tine e că mă scoţi doar seara spre noapte, atunci când luminile sunt aprinse. Nu am văzut un răsărit sau un apus de soare în viaţa mea. Şi nu , nu se pune data aia când ai adormit pe burtă pe plajă.Atunci nu am văzut decât nisipul. Aş avea multe să îţi reproşez, că nu mă tratezi cum se cuvine. Dar în primul rând, aş vorbi singur pentru că tu tot faci ce vrei, şi în al doilea rând, nici măcar nu am drepturi. Nici măcar nu ştiu cine eşti. Sau cine sunt eu. Ştiu doar că mă cheamă Circa Classic şi că m-am născut în America. Şi că tu m-ai cumpărat doar pentru că mă cheamă Circa. Tu îţi dai seama cum mă simt eu? Ce-ar fi, băi ţărane, dacă maică-ta te-ar fi ales după nume? Sau după faţă? Ăăăă, copilul ăsta nu poate fi al meu, e prea urât, nu îl vreau. Mda. De parcă îţi pasă ţie. Ştii, chiar începe să îmi placă de tine . Aşa, pă bune, nu doar de feşăn. Ieri ai vărsat iar bere pe mine. Direct în mes yeux. Ce-i, bă, nu ştii ce înseamnă ? Asta e, fraierii rămân fraieri. Aşa. Hai supără-te pe mine şi pe uşuratica aia a ta care te-a părăsit pentru altul, ăla care îi dă mai mulţi bani decât îi dai tu atenţie. Hai bagă-mă la răzătoare şi spune , spune că e doar vina mea, că mă arunci, că o să ajung să dorm pe pieptul aurolacului de la gunoi, pe undeva prin iarbă sau pe sub balcoane. Auăleu. Ce faci bă , nu ţi-s boii acasă? Auzi, dar ce ai de gând să faci cu foarfeca aia ? Bă.. băă băiatule, tu glumeşti. STAI DEPARTE. Băăăă ăăăă ăăă .... A băgat rapid bucăţelele de hanorac în maşina de spălat. Simţea că nu mai poate. Că ceva din cârpa aia îl posedă. Scoate tot răul din el. Stă pe maşina de spălat şi ascultă o melodie de la radio. Dă din picioare, doar-doar o mai trece timpul. Ce se întâmplă cu el, de a început să creadă în voci şi hanorace ? O întrebare îi stă pe limbă de mult timp. Şi nu are cui să o adreseze, pentru că e una din ACELE întrebări pe care le puteai pune odată persoanei respective şi acum nu mai poţi. „ Alo, iubita, unde eşti?...bine, te aştept. Să te grăbeşti. Cum de ce? Mi-e dor de tine ,de-aia. Te iubesc.” . Acum nici măcar nu mai ştie numărul ei. Nici măcar nu o mai are în telefon. De când şi-a spălat hanoracul, ca să nu mai aibă parfumul ei pe el, parcă şi-a spălat minţile, zău aşa. Şi-a aruncat chitara, şi-a vândut maşina, şi-a luat carnet verde şi a ajuns să spele haine şi să se joace cu foarfeca. Se dă jos sărind de pe maşina de spălat şi îşi ia scăunelul lui mic de lemn. Stă 5 minute pe el apoi îl dă mai încolo ca să poată sta turceşte, aşa cum stă mereu când ceva nu e bine. Stă turceşte şi priveşte ca un tălâmb cum maşina spală hanoracul. Şi se învârte, se învârte, se învârte... Şi atunci rememorează pentru ultima dată toate clipele în care ei doi au fost doar unul. Toate serile râsetele plimbările prietenii ceaiul scrisorile cinematograful zilele lor poiana pârtia ciocolata caldă lanul de grâu marea ei doi plajă nisipul din glugă ea şi el noaptea ea şi el ziua ea mereu ea tot timpul ea făceau ce vroia ea mereu ea de ce ea unde e ea amintirile unde sunt unde e banca din parc unde e melodia lor unde e dansul pe mijlocul şoselei armonia graţia fericirea echilibrul universului unde sunt toţi peştii din acvariul lor de ce au murit de ce zac acolo şi se uită la ei cu gurile deschise şi cer apă scuze nu mai avem decât cianură nu mai avem decât o moarte încă o moarte după ce l-a omorât de mii de ori cu minciuni vise şi iluzii. Oare ... ? oare în ce aşternut străin doarme ea oare hanoracul cui îl poartă oare şi ăla o să îşi ciopârţească hanoracul după ce va pleca ea oare are măcar un hanorac sau îi dă un sacou din ăla scump de firmă are a văzut lumea oare are acelaşi număr pe care nu şi-l poate aminti oare o va mai vedea oare plânge după el oare îi pare rău puţin de tot? Dar dacă. ... dar dacă ar căuta toată lumea şi mai departe ca să o găsească şi să o mai privească o dată să fugă spre ea şi să o sărute apoi să fugă înapoi pe cele o mie de trepte de suferinţă pe care le-a urcat pentru ea să fugă spre uşa pe care ea a ieşit atunci când a plecat să fugă spre acel el pe care nu vrea să îl vadă niciodată dar există; dar dacă şi-ar risca întreaga sa existenţă ca să mai audă odată acele două cuvinte magice care l-au făcut să ia foc şi să se stingă brusc şi apoi să ardă iar să fie ca focul pe apă acele două cuvinte pe care ea le spunea mereu le şoptea alături de cafeaua de dimineaţă în loc de zahăr le spunea ziua în loc de „ nu pot” le dăruia seara atunci când timpul le permitea cuvintele alea două care l-au făcut să îşi piardă capul şi tot restul corpului odată cu el acea mică dar perfectă parte şi esenţa unei poveşti de dragoste care începe şi se termină mereu cu un te iubesc. Scoate bucăţile de hanorac din maşină şi le miroase. Imposibil. Încă miroase a ea. Nu. Se gândeşte că poate e de la el, aşa că face un duş lung şi fierbinte. În timp ce se înfăşoară cu prosopul , se întreabă de ce încă mai face asta şi de ce nu umblă pur şi simplu gol, doar acum nu mai e ea în casa lui şi nu ar fi lipsă de respect.Nu are cum să fie lipsă de respect, din moment ce e mai întâi lipsă de persoane faţă de care să arăţi lipsă de respect. Trece pe lângă dormitor, se duce în sufragerie şi porneşte muzica. The Fray- How to save a life. Încă miroase a ea. Se gândeşte că în curând va trebui să se mute ca să scape. Şi e din ce în ce mai puternic. Muzica îl prinde într-o frenezie şi simte nevoia să ia chitara (pe care nu o mai are) şi să cânte. Deschide dulapul şi trage afară pantalonii lui scurţi, cu care se şi se îmbracă.. Se duce în dormitor şi adoarme cu lumina aprinsă pentru că ştie cât de frică îi era ei de întuneric. Visează. Dar nu ştie dacă e frumos sau e urât. Şi parcă şi simte , o simte pe ea pe pieptul său, muşcându-l de ureche... AU ! a durut. Cât de real poate fi, aproape că o imită la perfecţie. Şi cum îl gâdila mereu pe gât cu degetele... râde.„ Mă gâdilă! ” - A da? Şi ce o să îmi faci ? - Ce glumă bună. Hm. Ce a avansat tehnologia asta. Cred că nu trebuia să iau pastilele alea înainte de culcare. Încep să aiurez şi mai rău ca înainte. - Haide. Nu te preface. Trezeşte-te. Trebuie să vorbim. Deschide ochii. Acum ştia de unde vine mirosul puternic de parfum. Era ea. Ea şi zâmbetul ei de dimineaţă . Se duse în sufragerie şi se aşeză pe fotoliul pe care nu a mai stat de când a plecat ea. Vorbele „ trebuie să vorbim ” nu prea aveau nicio însemătate acum pentru el. Era aici. Ea. Era acolo, cu el. - Ascultă. Nu am venit decât să îmi iau nişte lucruri. - Cum ai intrat ? - Am cheia de rezervă, ai uitat ? - A. Da. Ce vrei să iei ? (degeaba îşi repeta „boule” în gând, nu îl ajuta) - Păi...Nu ştiu. Am venit să verific dacă mai am ceva de luat. Tu cum eşti ? Eşti ...bine ? - Păi ... - Nu. - Mda. - Spune-mi. Ce vrei să fac eu acum ? - Nu ştiu. Nimic. - Haide. Nu mai suntem copii. Dacă ai fi putut să îmi ceri o favoare, ce mi-ai cere ? - SĂ DISPARI DRACULUI DIN VIAŢA MEA. SĂ NU TE MAI ÎNTORCI NICIODATĂ ŞI SĂ ÎŢI SCHIMBI NENOROCITUL ĂLA DE PARFUM CARE MI-A SUCIT MIE MINŢILE ŞI M-A FĂCUT SĂ ÎMI TAI HANORACUL PREFERAT ! - Vrei să plec ? Se ridică furioasă de pe canapea. Îl fulgeră cu privirea. Se uită urât la el. Îl înjură. Bătu din picioare şi ţipă. Apoi începu să râdă isteric şi se prăbuşi pe canapea. În tot acest timp, el stătea încordat în picioare şi privea în gol. - Ştii că azi facem exact 13 ani de când suntem împreună ? Ce ironie, nu ? - Mda. Sigur. Ce ironie, spuse el subţiind îngrozitor de mult vocea. - Auzi, tu mă ironizezi pe mine ? - Ce te face să spui asta, păpuşă ? Până la urmă, nu eu dau buzna în casa ta urlând şi făcând ca un tren deraiat. - Bine. Am plecat. Adieu. Ieşi furtunos din sufragerie în timp ce îşi puse geanta pe umăr. Nu privea în spate, deci asta înseamnă că era hotărâtă să plece. Nici măcar nu închise uşa după ea, ci o lăsă aşa, suspendată, larg deschisă. Şi atunci este momentul în care lui îi sună un clopoţel în minte. Undeva pe un panou mare din creier stă scris cu marker permanent ,alb pe negru : „O pierzi, bă fraiere, şi e pentru totdeauna !”. - SOPHIE !!!!!! O ia la goană pe scări în jos. Iese din casă şi o vede cum trece strada. O urmăreşte cum se aşază la unul dintre cei trei stâlpi -de la unul dintre miile de locuri ale lor-, cu capul între genunchi. Ştie că plânge pentru că simte asta. Şi atunci îi vine o idee genială. Traversează strada în capătul opus părţii pe unde a trecut ea. Se duce la beţivul din colţ, care era mereu acolo, şi îi şuşoteşte ceva la ureche. Omului i se deschid brusc ochii. Se ridică greoi în picioare şi ia hârtia pe care i-o înmânează el împreună cu bacnota verde şi gustoasă de 100 de euro. -Don’şoară, scuzaţi deranjul .. - Nu, Pierre, azi nu am ! Lasă-mă-n pace ! - Ei bine, atunci am eu ceva pentru mătăluţă. - Quoi ? Mon dieu, cum am ajuns ! - Cucoană, vrei să iei răvaşul şi să taci ? - B..bbb...bine, spuse ea şi ridică faţa-i plânsă către cerşetor. „Sophie. Mon amour pour toi n’a été jamais si fort comme est maintentant. Je t’aime. Sans toi je suis totalement perdu. Je te prie, Sophie. Ne me quittes pas. PS: Doar întoarce-te. ” - Cum adică să mă.... - Te iubesc. - Să ştii că nu merge aşa ! Crezi că dacă ai învăţat acolo puţină franceză, gata, m-ai dat gata prin nişte cuvinte de scriitor mediocru? Da’ cine te crezi tu, mă, să vii şi să... şi eu te iubesc. În concluzie, dacă toată tevatura asta n-ar fi fost provocată de mine (în combinaţie cu parfumul fetei ăleia) aş fi mândru de mine – sau cel puţin de bucăţile care au mai rămas – că am asistat la aşa ceva. Probabil că aş fi primul hanorac ciopârţit din lume care apare într-o poveste de dragoste.
marți, 2 martie 2010
Apus de soare
Pagina dedicata creatiei literare a copiilor 8-16 ani
(Vineri, 24 februarie 2010, a fost lansat la Centrul Cultural “Reduta” primul Cenaclu Literar online din lume. Din acel moment lucrarile prezentate in Cenaclu sunt publice si pot fi accesate atat de membrii Cenaclului, cat si de publicul larg. Comentariile ne vor ajuta sa ne evaluam periodic si sa ne perfectionam uneltele de lucru. Competitia va fi europeana si globala, conectandu-ne la partenerii nostri de pretutindeni, prin traduceri, dezbateri si prin emotii, ganduri si intrebari.)
(Din volumul de poezii "Bolta Copilariei", 2009)
Andra Carausu este eleva in clasa a VII-a La Scoala Generala Nr.6, Brasov
La fiecare-apus de soare,
Se strang pe plaja porumbei
Si-alearga-n picioarele goale
De fericiti,ca sunt doar ei
Si valurile clipocesc,
Se sparg la mal,dezamagite
Iar porumbeii le privesc
Cu mintile indragostite
Si razele aproape-apuse,
Ii mangaie blajin pe buze
Nici gandurile nu sunt spuse,
Adanc in suflet,sunt ascunse
Si mainile impreunate
Ce mangaie cu drag nisipul
Se strang incet,sunt inclestate
Si parca isi presimt sfarsitul.
Sunset
Every-sunset,
Pigeons gather on the beach
And-run-n bare feet
Happy, that is they
And waves dash,
Break the bank, disappointed
And they look pigeons
With minds love
Rays and almost-gone,
He gentle caressing lips
Any thoughts are not told,
Deep in the soul, hidden
And hands together in prayer
What comfort to drag sand
Slowly gather, are clenched
And I feel like its the end.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
